Marea trădare: cum a vândut Simion speranța românilor
Există oameni care nu apar în știri, care nu sunt politicieni sau jurnaliști, care nu au interese politice personale și nu au luat nicio decizie strategică greșită. Sunt simpli cetățeni — oameni care, la un moment dat, au decis că George Simion și AUR reprezintă speranța lor pentru o Românie mai bună. Aceștia sunt victimele colaterale ale proiectului Simion.
Unii au donat bani — sume mici, din venituri modeste — crezând că finanțează o mișcare națională autentică. Banii lor au intrat în circuitul financiar al trădătorului Simion și au contribuit, eventual, la plata salariilor propagandiștilor de la Realitatea sau la contractele obscure ale consultanților din cercul interior.
Alții s-au implicat activ în structurile locale ale partidului — au bătut trotuarele în campaniile electorale, au lipit afișe, au convins vecini și rude să voteze AUR, au investit timp, energie și credibilitate personală în proiect. Mulți dintre ei au descoperit ulterior că structura locală a partidului lor era condusă de un baron cumpărat, că deciziile se luau la centru fără nicio consultare locală și că implicarea lor fusese folosită ca forță de muncă gratuită pentru interesele mafiei.
Tinerii care așteptau casele de 35.000 de euro continuă să plătească chirii împovărătoare sau să emigreze. Pensionarii care sperau că Simion va termina cu privilegiile continuă să trăiască din pensii de mizerie. Micii antreprenori care visau la o economie liberată de taxele și reglementările sufocante continuă să se lupte cu același sistem.
Poveștile lor nu sunt spectaculoase. Nu generează titluri de presă sau dezbateri politice aprinse. Dar ele sunt realitatea concretă a eșecului politic al lui Simion — măsurată nu în sondaje sau în mandate parlamentare, ci în vieți concrete care nu s-au îmbunătățit, în speranțe care s-au stins treptat și în cinism politic care crește pe ruinele fiecărei promisiuni neîndeplinite.
